viena noaptea de sus

Calatoriile sunt un prilej foarte bun de auto descoperire, dezvoltare personala, descoperire a altor culturi, schimbarea perspectivei asupra vietii in general si multe altele. Avem foarte multe de invatat din asta, asa ca mi-am propus sa calatoresc cat de mult pot!

De ziua mea, in anul ce abia s-a incheiat, mi-am dorit sa fiu undeva departe de casa, intr-un loc nou, mai linistit si mai “wheelchair friendly“. Si cum unele planuri nu ies fix asa cum iti propui, am plecat fix la o luna dupa ziua mea (23 Noiembrie) intr-un oras pe care nu apucasem inca sa-l vizitez, Viena. Desi sunt multe povesti despre cum este sa vizitezi Viena, sunt putine despre cum arata Viena dintr-un scaun cu rotile, vazuta de un Bucurestean obosit de haosul de aici 🙂

Drumul si cazarea

Pana in Viena am ajuns cu masina, drumul l-am impartit in 2 cu oprire la Timisoara la dus si la Arad la intors. Daca nu faci opriri lungi, drumul dureaza undeva pe la 13-14 ore din Bucuresti pana in Viena, in conditii de mers sub limita legala.
Ca hoteluri, in Timisoara am stat la hotel Galaxy care are rampe putin cam abrupte iar baia nu este accesibilizata deloc, dar macar am incaput pe usa, ceea ce mi se intampla de multe ori la hotelurile din Romania. Camera in schimb a fost suficient de spatioasa.
In Arad am stat la hotel Maxim, hotel la care am mai fost cazat in trecut si care stiam ca e ok, desi nu are baia accesibilizata. In schimb, camera in sine este imensa, fiind defapt o camera tripla.
Ambele hoteluri din Romania le-am ales pentru ca accepta plata cu voucher de vacanta.
Hotelul din Viena l-am ales pe baza raportului intre pret si distanta fata de obiective, avand in vedere dorinta de a vizita cat mai mult din oras pe jos. Dupa multe cautari si contactat hoteluri, am ales hotel Austria Trend Ananas, pozitionat fix la mijloc intre Schonbrunn si centrul orasului, ambele fiind la aproximativ 3 kilometri de mers pe jos, adica putin peste jumatate de ora. Aici desi baia a fost perfect accesibilizata, camera era destul de mica si nu aveam loc sa intorc pe langa pat.

Orasul in sine

targ craciun viena

Viena cred ca este cel mai linistit oras pe care l-am vizitat, desi nu am vizitat foarte multe asa ca e discutabila declaratia 🙂
Oamenii sunt extrem de politicosi si respectuosi, atenti la cei din jur, foarte deschisi fata de persoanele cu dizabilitati si dispusi oricand sa te ajute. Unele magazine care nu sunt accesibile au la intrare o sonerie la care poti suna, iar un angajat va veni sa te ajute.
O singura data am folosit masina prin oras si s-a intamplat sa fie fix in timpul orei de varf. Desi era destul de aglomerat, toata lumea era foarte linistita, nu se grabea nimeni, fara claxoane si alte gesturi urate.
In Viena, bordura inalta este cat o bordura coborata la trecerile noastre de pietoni. Sa mai zic cum era la treceri? Cred ca e de la sine inteles 😀
Cu transportul in comun am fost o singura data, cu metroul, de nevoie. Ulterior am aflat ca acolo circula si metrouri vechi, si metrouri noi. Cele noi au un fel de rampa care te ajuta sa urci, fiind totusi o diferenta de nivel intre peron si usa, iar intre metrou si peron este o gaura in care risti sa ramai cu rotile blocate. Cu putin ajutor, am intrat intr-un metrou vechi.

Obiective turistice si accesibilitate

palatul schonbrunn

In cele 5 zile petrecute acolo, am incercat sa vizitam cat mai multe locuri, ceea ce a insemnat sa le organizam in functie de distanta si timpul petrecut in fiecare, astfel incat sa putem acoperi ceea ce doream.
Ca regula generala, toate obiectivele turistice majore sunt accesibile, chit ca poate nu pe unde merg si turistii, ceea ce poate sa fie chiar un avantaj 🙂
Au fost 2 locuri in care am vrut sa ajungem si nu era accesibil: turnul bisericii Sfantul Stefan, unde desi exista lift este prea mic si restaurantul din Donauturm, restaurant care se invarte in timp ce mananci. Totusi, in ambele situatii, restul obiectivului era accesibil. In biserica am putut intra si in turn am putut urca pe platforma de vizionare, unde chiar exista o mica platforma cu rampa, astfel incat sa pot vedea peste peretele relativ inalt al platformei de vizionare.
Am mai vizitat castelul Schonbrunn si gradina zoologica, cele 2 muzee gemene (Muzeul de istorie a artei si Muzeul de istorie naturala), Hofburg, Hundertwasserhaus (Casa celor 100 de ape), palatul Belvedere, Prater, cateva parcuri si aproape toate targurile de craciun, care erau deschise deja de la mijlocul lui Noiembrie. Pentru ca am fost peste tot pe jos, am trecut si prin fata multor obiective dar pe care nu le-am vizitat: Karlskirche, Schmetterlinghaus (casa fluturilor care din pacate era inchisa), Sissi Museum, Opera de stat si multe altele.
Foarte important de stiut este ca in anumite obiective, accesul pentru scaune cu rotile nu se face pe la intrarea principala. De exemplu, la cele 2 muzee gemene, intrarea se face prin spate, prin parcarea angajatilor. Toate informatiile sunt pe site.
Pentru cine e pasionat de fotografie si vrea sa vada orasul de sus, recomand punctul de belvedere de la Kahlenberg.

viena noaptea de sus

Din punct de vedere al biletelor, doar la Donauturm si la muzeul de istorie naturala a fost accesul gratuit pentru mine si instotitor. In rest, fie am avut reducere, fie unul din bilete a fost gratuit si celalalt redus. Nu exista o regula universala.

Per total, obiectivul care mi-a placut cel mai mult si in care am si petrecut cel mai mult timp, a fost Schonbrunn. Intre palat in sine cu turul ghidat care te scufunda in trecut, gradinile imense (care din pacate nu mai erau verzi) si gradina zoologica absolut imensa, petreci lejer o zi intreaga. Iar gradina zoologica este superba, animalele sunt fericite si se vede ca nu sufera desi sunt inchise in custi, avand in vedere ca au foarte mult spatiu la dispozitie si ingrijitorii au mare grija de ele. Plus ca sunt anumite pavilioane (in mare parte cele cu pasari) in care animalele sunt libere inclusiv langa oameni. Am supravietuit inclusiv leoiacei care se planuia sub ce forma sa ma manance 😀

leu schonbrunn

Mancare

Pentru ca o cultura o descoperi si prin mancarea lor, am incercat sa testam cat mai multe feluri de mancare locala si prin diverse locuri. Pentru mine, favoritul a ramas kaiserschmarrn, un desert facut dintr-o coca asemanatoare cu cea de clatite americane, asezonat cu diverse toppinguri. Acest desert l-am incercat in targul de craciun de la Schonbrunn, la Cafe Hofburg si la Zum Martin Sepp. Acesta din urma, este si restaurantul care a ramas preferatul meu din saptamana respectiva, fiind un restaurant departe de locurile turistice, linistit, cu preturi decente si portii absolut imense. Mai mentionez XXXLutz unde am luat un mic dejun copios la un pret decent si Turkis, eu fiind mare fan mancare arabeasca si unde am gasit un kebab foarte bun, complet diferit fata de ce am mai gasit in Romania.

Ca si concluzie, m-am indragostit de Viena! Este un oras foarte frumos, prietenos cu persoanele cu dizabilitati iar oamenii au fost foarte calzi si primitori, astfel incat nu ai cum sa nu-ti doresti sa te intorci. Ba chiar m-au facut sa ma gandesc sa ma mut acolo 🙂

Avand in vedere ca viata unei persoane cu dizabilitati este un fel de enigma completa pe care putini o cunosc si foarte putini doresc sa o cunoasca, m-am gandit sa va impartasesc un pic din experientele mele. Vazand prin ce trec persoanele cu dizabilitati, poate va ganditi de 2 ori cand vedeti o persoana in scaun cu rotile pe strada sau va uitati de 2 ori la locul in care urmeaza sa parcati masina.

Cea mai mare provocare a deplasarii prin Bucuresti sunt bordurile. Fie nu sunt coborate in dreptul trecerilor de pietoni, fie sunt prea mari pentru a le cobori in conditii de siguranta, fie este o masina parcata fix in dreptul ei. Pentru cineva care poate merge e simplu. Bombani, treci de obstacol si mergi mai departe. Eu daca intalnesc un astfel de obstacol, bomban, merg pe strada (unde ma injura soferii, ironic nu?) pana gasesc un loc unde pot urca pe trotuar.
Mai interesant este cand intalnesc un astfel de obstacol atunci cand vreau sa cobor de pe trotuar. Din nou, bomban, ma intorc 100-200-300 metri sau cat e nevoie pana gasesc un loc unde sa pot cobori, ma intorc la obstacol, mai bomban putin si in final, merg mai departe. Un exemplu de sofer care a parcat unde e bordura coborata si pe langa care nici nu am loc sa trec, fiind parcat prea aproape de zid:

 

Oamenii se holbeaza. Mult. Cu asta inca nu m-am obisnuit. Scopul meu in viata este sa ajung ca Nick Vujicick si sa fac misto de ei:

Oamenii devin brusc darnici cand ma vad. Recordul a fost de 1 minut in fata Manastirii Voronet pana cand am primit 5 lei. Eu doar voiam sa intru s-o vad!
Sau cand mergem spre servici, m-am oprit sa-mi iau covrigi si am plecat un pic mai departe de covrigarie ca sa ma opresc si sa-mi bag banii in portofel. Acest simplu act l-a facut pe un domn sa bage mana in portofel. I-am spus ca nu am nevoie ca ma duc la servici si i-am dat “fum” cu cei 12 km/h ai scaunului cu rotile.

Pe de alta parte, oamenii judeca. Eram la un pas sa fiu dat afara dintr-o biserica pe motiv ca “cersetorii nu au voie aici!” Ce nu stia nenea, este ca am un servici care probabil e mai bine platit decat cat castiga el in micul oras Falticeni, unde s-a intamplat “evenimentul”. Acum nu generalizez, am intalnit oamenii de mii de ori mai buni si mai calzi in biserici.

Trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca vei privi multe funduri ale oamenilor. Vreau nu vreau, oamenii insista sa-mi arate “dotarile dorsale”. Pot sa ma consider un expert deja!

Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt rare si, ca sa fiu politicos, sunt folosite necorespunzator. Va atrag atentia asupra campaniei #Pebune? facuta de cativa oameni din PR/marketing care si-au daruit multe ore de munca voluntara. M-as lauda ca fratele meu si o buna prietena au fost printre acei oameni 🙂
Avand in vedere ca eu urc si cobor din masina cu o rampa de vreo 2 metri lungime pe laterala masinii, un loc de parcare corespunzator este esential. Din pacate locurile de genul sunt foarte rare, multe locuri fiind facute doar “pentru ca trebuie”. Mall-urile stau cam cel mai bine la acest capitol, avand paznici care gonesc soferii sau blocand rotile masinilor care parcheaza pe locurile respective. Ikea sta infiorator de prost la categoria asta. Nota 1! Sau cu minus daca se poate!

Avand in vedere limitarile cu care ma confrunt, obisnuiesc sa nu explorez prea mult. Nu-i bine dar in acelasi timp, nu vreau sa ma agit pentru ceva ce nu se va intampla. Ca exemplu, mancare buna si ieftina gasesc intotdeauna la Trattoria 20 din Regie. In plus, intrarea in regie este gratuita pentru persoanele cu dizabilitati si pana acum, o singura data nu am gasit loc liber ca sa parchez.
Mai stau cu ochii-n patru dupa localuri misto si accesibile dar nu prea sunt. Vara e mai simplu cand sunt terasele deschise. Daca totusi descoperiti locuri misto si accesibile (maxim o treapta mica la intrare), please let me know!

Legea spune ca persoanele cu dizabilitati au prioritate la ghiseele statului (legea 448/2006 privind protectia persoanelor cu dizabilitati). Cu toate astea, am reusit sa starnesc (in mod involuntar) un scandal imens cand am vrut sa-mi inscriu masina la bugetul local. Au trebuit sa vina baietii “dotati” de la BGS ca sa se calmeze un nene (de 50+ ani care parea civilizat dar care nu avea cei 7 ani de acasa) pus pe scandal pe motiv ca am tupeu sa ma bag in fata. A bagat-o si pe aia ca el imi plateste mie indemnizatia si ca nu muncesc. Probabil era ruda cu nenea din Falticeni 😀
La sediul Politiei din Pipera scrie mare la fiecare ghiseu despre acest lucru si se respecta. Am avut parte de escorta ca-n aeroport 😀

Transportul in comun nici nu l-am incercat. Singura tangenta a fost sa incerc sa ajung de la Gara de Nord, acasa la Stefan cel Mare cu metroul. Liftul coboara pana la magistrala de sus dar magistrala care merge spre Stefan cel Mare e cea de jos. Ca sa ajung la ea, Metrorex a instalat o rampa care coboara pe langa scari (probabil le-ati vazut) care supriza, nu functioneaza conform functionariilor de la Metrorex. Am urcat la suprafata si am luat un taxi pana acasa. Bine ca nu cumparasem cartela!

CFR desi nu prea are dotari, este binevoitor, cat timp intelegi cum functioneaza acolo treburile. Au in dotare cateva vagoane pentru persoane cu dizabilitati, dotate cu o usa lata de ~2 metri pe care incapi lejer cu orice mijloc ajutator. Am mers de multe ori cu ei cu trike-ul fara probleme. Cu timpul am descoperit ca pentru a garanta ca avem vagonul respectiv, trebuie sa fac cerere PRM (person with reduced mobility, se face pe site) cu minim 3-4 zile inainte de calatorie. Da, e o bataie de cap dar avand in vedere ca de mai multe ori au adaugat vagonul respectiv special pentru mine la tren (da, tot vagonul doar pentru mine! 😀 ), totusi nu le pot reprosa nimic. In plus, facand cerere PRM vin si cativa musculosi pentru urcarea si coborarea din tren. Acest serviciu este limitat la orasele mari. In statiile mai mici te ajuta nasu’ si calatorii binevoitori.
Fun side note: Pe drum spre Suceava m-a intrebat nasu’ cat am platit ca sa imi adauge CFR un vagon numai mie. Acelasi nas a incercat sa ma convinga ca trikeul e o bicicleta si trebuie sa platesc bilet. Si-a luat teapa cand i-am aratat ca in cererea PRM la mijloace ajutatoare era mentionat si “triciclu”. A plecat cu buza umflata 😀

Ca o concluzie, suntem o societate egoista. Tind sa cred ca regimul comunist si strict este de vina. Acum ne luptam pentru binele nostru, ignorand complet ce se intampla in jur. Totul porneste de la politicienii care se concentreaza doar pe binele lor, uitand de poporul pe care ar trebui sa-l serveasca. Si cum de sus pornesc toate…
Imi recapatasem speranta ca tara noastra poate ajunge pe caile occidentului cand am avut ocazia de a-l cunoaste pe Vlad Voiculescu pe vremea cand era ministru al sanatatii pe vremea tehnocratilor. Un om care si-a abandonat viata linistita din Austria pentru a incerca sa schimbe ceva in Romania este, din punctul meu de vedere, un model de urmat. Va incurajez sa sustineti tot ceea ce face prin Magicamp si Magichome, avand in vedere ca face ceea ce guvernantii inca nu reusesc sa faca.

Cu toate astea, chiar cred ca putem sa deschidem ochii putin si la cei din jur si sa nu mai fim atat de egoisti. Da, nu avem nimic de castigat de pe urma asta in afara de putina liniste sufleteasca dar sunt sigur ca putem!

vw t5 caravelle

In primul rand, as vrea sa punctez cat de mult poate schimba condusul viata unei persoane cu dizabilitati. Daca acum 2 ani ma certau taximetristii ca ii duc in Pipera (acolo aveam serviciul, nu aveam ce face), sau chiar ma injurau (da, am patit-o si pe asta), acum pot merge la munca linistit si fara discutii. Mai depinde doar de mine sa ajung la munca.

Daca pana acum un an o plimbare prin tara se invartea in jurul intrebarii “Am cu cine?”, acum depinde doar de mine.

 

In ultimul an am condus aproximativ 30.000 km. Si eu sunt socat!

 

freedom machine vw t5 caravelle

 

La o luna si jumatate de cand mi-am luat permisul, am condus pana la Cluj. A fost un drum care a durat aproximativ 11 ore, avand in vedere ca am facut un mic ocol prin Targu Mures. Dar ce experienta!

La 2 luni dupa ce mi-am luat permisul, a fost acea ninsoare masiva in Bucuresti cand tot orasul era gol, strazile fiind pline de zapada. Eu conduceam spre servici!

La 5 luni dupa ce mi-am luat permisul, am condus pana in Budapesta. Desi e un drum lung, mare parte este pe autostrazi si e foarte lejer. In plus, in Budapesta locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt din 500 in 500 de metri si sunt si respectate!

La 7 luni dupa ce mi-am luat permisul, am facut o excursie de aproximativ 2000 km prin tara. Pornind din Bucuresti spre mare, apoi Moldova, Bucovina, Maramures, Cluj, Hunedoara, Targu Jiu, Cazanele Dunarii si inapoi acasa. Avand in vedere ca am dormit mai mult in masina, in natura, a fost o experienta de neuitat. Sa adormi pe intuneric, parcat undeva in natura iar de dimineata sa descoperi frumusetea locului in care ai parcat, priceless!

Pe langa aceste drumuri, au mai fost multe altele, poate mai putin importante. Spre mare, valea Prahovei, Targu Mures si alte orase si orasele.

 

Evident, lucrurile nu au fost intodeauna roz si frumoase. Pe deoparte, masina nu a fost prea bine ingrijita inainte s-o cumpar si se vede. Filtrul de polen cel mai probabil nu fusese schimbat niciodata. Uleiul din cutia de viteze lipsea in proportie de 50%, unul din furtunele hidraulice ale rampei a cedat si altele mai mici.

Din pacate, cel mai grav dintre toate este ca incepe sa cedeze cutia de viteze. O cheltuiala foarte mare pentru care ma pregatesc sufleteste.

 

Pe de alta parte am avut parte si de un incident foarte neplacut, pe care il puteti vedea mai jos.

Drumuri bune sa avem!

Anul acesta mi-am propus sa calatoresc cat mai mult si sa nu ma limitez doar la Romania. Urmand ziua ei de nastere, am decis sa facem ceva mai memorabil decat obisnuitele cadouri, asa ca am plecat 4 zile la Budapesta.

Stiam ca cea mai mare provocare o sa fie drumul deoarece am vrut sa mergem cu masina, drumul este lung iar eu am permis de mai putin de 6 luni. Cu toate astea, am ramas placut impresionat de faptul ca in mare parte, urma sa mergem pe autostrada. Valea Oltului este cunoscuta ca fiind o portiune aglomerata si grea dar nu pot sa spun ca a fost o bataie de cap. In schimb, cea de-a doua portiune fara autostrada, intre Deva si Faget este dificila. Un drum prost, carpit, cu multe curbe si serpentine anevoioase. Cu toate astea, am trecut cu bine si am urcat pe autostrada unde am mers pana la granita. Acolo trecerea a fost usoara, 2-3 intrebari de la vamesi iar apoi am plecat.

Am ajuns in Budapesta pe la ora 7. Ne-am invartit putin sa gasim cazarea pentru ca ne asteptam sa fie o firma luminoasa sau macar un banner dar nu a fost asa. Pana la urma am gasit unde era intrarea, am gasit un loc de parcare pentru persoane cu dizabilitati la cativa metri si care spre surpriza mea, fiind obisnuit cu situatia din Romania, era liber. Am parcat masina si am plecat spre intrare. Cand am sunat la interfon, nu a raspuns nimeni asa ca am sunat la numarul de telefon de la intrare iar Dora ne-a spus intr-o romana infinit mai buna decat a “ungurilor” din Romania ca se astepta sa ajungem mai tarziu si vine in 5 minute. A fost o surpriza placuta sa ajungi intr-o tara a carei limba nu o cunosti si sa te intampine cineva in romana si cu invitatia sa o contactezi oricand daca ai nevoie de ceva, inclusiv pe Whatapp.

Desi eram obositi de la drum, ne-am dorit sa ne plimbam totusi putin prin oras, mai ales ca intrarea in Budapesta si drumul pana in zona centrala unde era pozitionata cazarea a fost destul de trista si sumbra, cu zone industriale mai mult sau mai putin abandonate, cu blocuri tipic comuniste, drumuri pline de gropi si o perceptie per total ca nu se difera prea mult de Bucuresti. Cu toate astea, cu cat ne-am apropiat mai mult de centru si de malul dunarii, cu atat am realizat ca este un oras mult mai civilizat decat Bucurestiul si ca nu merita nici o comparatie cu acesta. Fiind un oras foarte turistic, la ora 9-10 seara zona centrala era foarte aglomerata. E adevarat ca nu se compara cu centrul nostru vechi dar in acelasi timp, la ei nu este sufocat de terase.

 

 

Orasul este impartit in 2 de Dunare. Latura vestica este Buda iar cea estica este Pest.  Din perceptia mea, Buda este zona cu mai multa istorie dar mai putin dezvoltata iar Pest este zona mai tanara si dezvoltata. De asemenea in Pest este si Vaci Utca, un fel de Lipscani al lor. In mare parte din timp am stat in Pest iar in Buda am fost pentru a vizita cetatea si statuia libertatii care se vede in poza de mai sus.

In cea de-a doua zi, am fost mai intai in Central Market pe care l-as asemana cu un Bucur Obor mult mai curat si mai civilizat. Este o hala imensa unde la parter poti gasi legume, fructe, carne etc. iar la etaj poti gasi suveniruri si mancare gatita, in cazul in care te apuca foamea, ceea ce e foarte posibil. Aici am intalnit multi vanzatori romani, in special la suveniruri. O doamna chiar ne-a spus cu mare mandrie ca stie si ea putina romana iar apoi s-a laudat la “vecinul” roman ca a vorbit putina romana cu noi. Spre deosebire de ungurii de la noi, doamna era constienta ca nu vorbeste bine romana dar totusi a dorit sa ne spuna cateva vorbe, desi puteam sa ne intelegem foarte bine si in engleza. I-am apreciat efortul de a schimba cateva vorbe. Pentru Central Market, merita sa alocati minim 2-3 ore, mai mult daca vreti sa cumparati si mancare.

 

Dupa vizita lunga, am decis sa ne intoarcem sa lasam bagajele si sa mancam ceva. Pe drum am gasit poate cel mai misto si ieftin restaurant din zona centrala a Budapestei: KAJAHU. La acest restaurant, toate interactiunile se desfasoara pe un calculator pe care il ai pe masa, chelnerii fiind acolo doar ca sa iti aduca mancarea si nota. Asta simplifica mult activitatea restaurantului ceea ce m-a facut sa inteleg si preturile foarte bune. La 20 de metri mai sus mananci un fel de mancare cu 30-40 de lei iar aici ai meniul zilei cu felul 1+felul 2+desert cu ~20 de lei. Am fost circumspecti vazand ca e si ieftina mancarea, mai ales ca parea un loc foarte fancy dar a fost foarte buna, ceea ce ma face sa recomand acest loc oricui are ocazia sa ajunga.

 

 

Dupa ce am lasat bagajele am cazut lati si am decis sa dormim stiind mai ales ca urmeaza in seara aceea sa mergem pe o croaziera pe Dunare pe care o rezervasem inca din Romania. Croaziera in sine a fost o experienta frumoasa, cu muzica live, mancare buna si posibilitatea de a vedea orasul din alta perspectiva. Totusi, daca nu mananci pe croaziera, este foarte lunga cea de 3 ore. Ai obtiunea sa rezervi o ora si jumatate dar la acelasi pret.

 

In cea de-a treia zi am bantuit cu intentia de a ajunge la Bazilica Sfantul Istvan, o biserica absolut imensa si impunatoare pe care speram sa o vizitam si inauntru insa, am fost dezamagiti sa descoperim ca nu este accesibila. Totusi piata din fata bazilicii este un loc frumos in care poti petrece o ora sau doua mancand ceva si admirand masele de turisti care se perinda. Aici am realizat cu adevarat cat de popular este orasul pentru turisti. Am vazut turisti de toate natiile, incepand cu americani, israelieni sau britanici, pana la chinezi si indieni. Din piata respectiva incepe o strada pietonala care te duce pana la palatul parlamentului, urmatoarea noastra destinatie.

 

 

Palatul parlamentului este o cladire absolut impunatoare insa, nu ai cum sa te bucuri de toate splendoarea ei de pe acelasi mal, fiind foarte aproape de Dunare si imposibil sa o prinzi pe toata in cadru. Cel mai bine este sa o admiri de pe apa sau de pe malul opus.

 

 

Dupa toate acest zile in care ne-am plimbat numai pe jos, pentru prima oara am plecat cu masina cu gandul sa ajungem pe celalalt mal si sa vizitam cetatea si statuia libertatii, prima oprire fiind cea din urma. Acolo am avut parte de o priveliste frumoasa asupra orasului. Aici am intalnit cea mai abrupta rampa din toata Budapesta, atat de abrupta incat s-a lasat cu drifturi!

 

 

Apoi am plecat sa vizitam cetatea. Dupa ce ne-am chinuit sa gasim loc de parcare, am ajuns in cetate, care este absolut imensa. Atat de mare incat la intoarcere, ne-am pierdut si nu mai gaseam cum sa ajungem la masina. Cetatea am comparat-o cu cea din Sighisoara insa, este mult mai curata, mai ingrijita si mai targetata pentru turisti.

A doua zi am facut cateva cumparaturi rapide, am vizitat un parc unde am facut cateva poze, iar apoi am plecat catre Bucuresti.

 

Per total, Budapesta ne-a lasat o impresie foarte placuta, fiind un oras linistit in care este promovat foarte mult transportul alternativ, un oras in care singura masina de fite pe care am vazut-o a fost un Porsche, un oras mult mai popular printre turisti decat am crezut eu. Cu toate acestea, are un mare dezavantaj: desi bordurile sunt coborate peste tot, fiind foarte usor sa te deplasezi cu scaunul cu rotile iar locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt unul la 100 de metri (si sunt si respectate!), magazinele si obiectivele turistice sunt inaccesibile in proportie foarte mare, ceea ce m-a impiedicat sa ma bucur de adevarata lui valoare. Cu toate acestea, m-a impresionat atat de mult incat abia astept sa-l revad!

incep prin a mentiona ca nu vreau sa influentez pe nimeni, nu vreau sa va conving, ci doar sa îmi exprim parerea mea. Fiecare este liber sa interpreteze cum doreste.

In povestea mea de viata postata aici, am omis sa mentionez cel mai important factor din punctul meu de vedere. Pe deoparte nu am vrut sa starnesc discutii, pe de alta parte, se spune ca nu e bine sa vorbesti despre politica, religie sau bani. Dar pentru ca a fost si este un continuare un factor atat de important, sunt nevoia sa mentionez si acest subiect.

Sunt nepot de preot, am crescut in biserica si toata copilaria am fost înconjurat de Dumnezeu si biserica. Inainte sa ma îmbolnavesc, chiar am fost paraclisier, acel copil care ajuta preotii în altar.

Cand m-am imbolnavit, doctorii nu prea stiau ce se intampla si cum sa ma ajute. Cand am ramas la pat, a fost un moment foarte greu in care nu stiam ce se intampla si nu aveam solutie. Mult timp m-am intrebat si acel lucru inutil: “De ce eu Doamne?”. Odata oprite intrebarile, am inceput sa cautam solutii. Medicina alopata, homeopate, bioenergie, biserica, le-am incercat pe toate.

Cu toate ca în ziua de azi biserica e foarte prigonita, România are multi preoti cu putere multa de rugaciune. Sunt preoti prin care Dumnezeu face acele minuni de care auzi doar în povesti sau citesti in carti. Iar noi am umblat pe la multi astfel de preoti. Intr-un final, ai mei au ajuns la un preot care dupa cateva luni de rugaciune, a reusit sa faca ceea ce nu reusise nimeni sa faca in 3 ani, sa ma dau jos din pat. Poti sa spui ca e coincidenta, noroc sau putere interioara. Dar trairea mea de atunci a fost cu totul diferita.

Dupa ce m-am ridicat din pat, au urmat mai multe evenimente, ca cel cu trikeul care, din nou, poate sa fie justificat ca noroc sau coincidenta. Dar ceea ce a facut acel trike pentru mine, a fost greu de explicat si justificat in cuvinte si logica. A fost un pas foarte mare si foarte important. Daca atunci nu luam trikeul, acum eram cu totul alt om, probabil din nou o leguma. Si nu cred în coincidente.

In ultimii ani, am avut diverse activitati din care sa castig un ban, inclusiv de pe vremea cand eram la pat. Niciodata nu am cautat iar prima oara nici nu mi-am dorit. La serviciul pe care il am acum si care mi se potriveste perfect, nu l-am cautat, nu am aplicat pentru job, nu am depus nici macar un CV. Jobul m-a gasit pe mine si lucrez acolo de aproape 2 ani si jumatate.

Credinta m-a ajutat intotdeauna sa merg mai departe. Oricat de multe probleme am avut, oricat de mare a fost zidul, am crezut ca o sa fie bine. Aceasta credinta ca orice este posibil, poate ajuta pe oricine sa iasa din groapa si sa lupte. Orice rugaciune, ca simplul “Doamne ajuta!” pe care il mai auzim aruncat ca o simpla vorba, ajuta.

Va las sa interpretati acest articol cum doriti. Eu personal, nu mai cred in noroc, coincidente si asa mai departe.

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni, aici: Story of my life: Going downhill
si aici: Story of my life: The Pheonix.

 

Anul 2013 s-a terminat pentru mine spectaculos, cu un job, un nou trike, un nou eu. Odata cu venirea primaverii, a iesit la iveala libertatea din mine, pierduta si ascunsa printre probleme. Am inceput sa petrec din ce in ce mai multe ore pedaland ore-n sir, prin Bucuresti si prin imprejurimi. De cele mai multe ori singur si doar ocazional impreuna cu cate-un alt biciclist. Multe ore de planuit, gandit, organizat, analizat etc. Abia atunci, am inceput sa descopar cine sunt cu adevarat.

In vara lui 2014, serviciul care pana atunci fusese la 50 de metri de casa, s-a mutat la 6 kilometri de casa, in Pipera. Inainte sa ne mutam oficial, am fost in recunoastere, sa vad cat de accesibila e cladirea si daca voi putea merge cu trike-ul la munca. M-am bucurat mult ssa vad cat pot pedala pana sus in birou, liftul fiind suficient de mare incat sa incapa trike-ul. Tot in acea zi, l-am cunoscut pe Florin.

Florin are 22 de ani si este din Patarlagele. Un baiat simplu dar muncitor si implicat. Ne-am imprietenit repede, avand multe lucruri in comun. Ca in povestea precedenta, eu si Florin am inceput sa pedalam din ce in ce mai mult impreuna. Eu invatand de la el si el invatand de la mine. Datorita ajutorului lui, am reusit sa mai daram o bariera: Bucurestiul.

De mult timp imi doream sa calatoresc, sa vad tara si lumea. Dar nu doar dintr-un scaun cu rotile sau o masina. Ci sa vad eu tot, tot ce imi doresc, cand imi doresc, unde imi doresc. Stiam bine ce vreau, imi doream sa fiu liber! In Septembrie 2014 ne-am urcat in tren si am plecat in prima excursie lunga de cateva zile. Desi am fost pe langa Targu Mures, intr-un loc in care mai fusesem de zeci de ori pana atunci, pot spune ca abia atunci l-am cunoscut cu adevarat. Abia atunci l-am simtit, abia atunci l-am trait.

Anul 2015 a continuat cu si mai multe excursii prin tara: Brasov, Sibiu, Suceava, Sinaia, Transbucegi si apogeul, o excursie de 2 saptamani pe traseul de mai jos.

excursie bicaz biciclete

Excursia asta a fost cea mai mare provocare pentru mine. Departe de zona de confort, departe de casa unde stiam ca nimic nu se poate intampla, departe de orice persoana care ar putea sa vina sa ne ajute in caz ca se intampla ceva. Am fost pe cont propriu! Nu a fost usor deloc. Au fost zile in care am cazut lat in pat, au fost zile cu dureri crunte, au fost zile in care m-am intrebat daca totusi am luat decizia corecta. Dar totul s-a terminat apoteotic, cu o ploaie zdravana pe ultimii 20 km spre Sighisoara, unde am ajuns uzi pana la piele dar cu un mare ranjet pe fata.

biciclete sighisoara ploaie

Odata cu trecerea verii si inceputul toamnei, am realizat ca libertatea mea de miscare este totusi limitata de cei din jur. Desi pedalam zeci de kilometri pe zi, tot depindeam de cineva sa ma pun in trike si sa ma dau jos din trike. Nu eram liber in totalitate, depindeam de programul celor din familie care trebuiau sa ma astepte acasa, altfel ramaneam pe strada.

Dupa ce am tras concluzia ca trebuie sa daram si aceasta bariera, am inceput sa facem planul. Podeaua trebuia nivelata in casa, trebuia gasita o solutie sa pot trece peste praguri incat sa pot iesi din casa iar afara, pe terasa, trebuia o metoda prin care sa ma transfer singur din scaun in trike si invers. Apoi, ultima bariera ramanea poarta. Cu putina bataie de cap si o cheltuiala considerabila, in Octombrie totul era gata. Am facut toate modificarile necesare care sa-mi permita sa plec si sa ma intorc cand vreau, sa fiu liber!

Per total, anul 2015 a fost pentru mine anul in care am descoperit cine sunt cu adevarat. A fost anul in care am realizat ca totusi pot face multe, cu conditia sa vreau!

Si totusi, nu ma voi opri aici. In urmatoarele luni voi incepe scoala de soferi si imi voi lua o masina, in asa fel incat sa se indeplineasca vorba Americanului: The sky’s the limit!

recumbent trike constanta mare mamaia

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni si aici: Story of my life: Going downhill.

Dupa ce mi-am petrecut trei ani si jumatate din viata traind o poveste oribila si trista in care am ajuns o leguma, la un moment dat, ceva s-a schimbat. Pe la sfarsitul anului 2007 am facut rost de un pat reglabil, care mi-a permis sa pot sta si ridicat, incat sa imi mai intaresc musculatura spatelui. Apoi am facut rost de un scaun cu rotile iar in 2008, chiar in ziua de Florii, am iesit pentru prima oara din casa.

Sentimentul a fost incredibil. Dupa 3 ani in care toata viata mea a fost limitata la 4 pereti, am reusit sa vad viata adevarata din nou. Am inceput sa descopar caldura soarelui, mirosul florilor, frumusetea cartierului in care am copilarit, parcul in care imi petreceam ore-n sir de joaca. Inca imi aduc aminte cat de impresionat eram de cele mai banale lucruri, deoarece parea ca trecuse o vesnicie, nu doar 3 ani. Un sentiment greu de descris in cuvinte.

Dupa ce am redescoperit lumea din jur, a inceput lupta cu mine insumi. Desi aveam 17 ani, ma simteam inca acel copil de 13 ani. Naiv, lipsit de responsabilitati, explorator si nesociabil. Ma cuprinsese o stare de cautare continua. Am ajuns sa fiu prezent pe toate retelele de socializare, sa ma imprietenesc cu diversi oameni din online, complet straini. Am inceput sa ma imprietenesc cu diversi oameni si sa merg si pe la evenimente, in specil TweetMeeturi. Nu stiam de ce fac asta, nu stiam cu ce ma ajuta, daca e util… Si totusi, in 2010 am “aruncat” urmatorul mesaj pe Twitter:

tweet trike

 

Ceea ce a urmat, a fost neasteptat. Lucian a propus sa facem o strangere de fonduri pentru a strange banii necesari. Apoi m-a pus in legatura cu Diana care abia terminase de coordonat o imensa strangere de fonduri de 100.000 Euro pentru un fost coleg de munca. Diana a pus lucrurile in miscare, a contactat cativa oameni care au organizat evenimente pentru strangerea banilor. Datorita acestor oameni geniali si altor oameni darnici (de exemplu Ana), banii s-au strans in aproximativ o luna si jumatate iar la inceputul lui Octombrie, plecam in Ungaria pentru a lua trike-ul.

Hase Trets Trike

 

Totul a devenit brusc real. Acel mesaj postat de mine intr-o zi cand ma plictiseam, s-a transformat in acest obiect real care, desi nu stiam la vremea respectiva, urma sa imi schimbe viata.
La vremea respectiva, nu ieseam neinstotit din casa. Era si teama ca se va intampla ceva si nu ma voi putea descurca si teama de oamenii cu intentii mai putin bune din cartier si totusi, nu eram invincibil! Asa ca trebuia sa gasesc un “partner in crime”. Pe Furtuna il cunosteam de ceva timp. Lucra la cafeneaua de alaturi, la care ne-am strans de mai multe ori pentru TweetMeeturi si am ramas impresionat de energia lui, de bunatatea lui, de pacea lui. Odata cu venirea primaverii in 2011, l-am intrebat daca vrea sa ma acompanieze la iesiri si a acceptat. Asa a inceput o prietenie care si-a separat drumurile in 2013.

In acesti 2 ani, eu mi-am continuat explorarile si am invatat multe de la Furtuna iar Furtuna a invatat multe de la mine. Ne-am petrecut ore-n sir pedaland prin tot Bucurestiul, fie ca aveam un scop, fie ca nu. Am fost la cumparaturi, am fost la picnic in afara Bucurestiului, am fost sa vedem autostrada Bucuresti-Ploiesti care era in constructie la acea vreme, am fost la mare, am pedalat pana la Ploiesti, am vizitat Brasovul. Eu cu trikeul si el cu bicicleta. Vorbind ore-n sir despre vrute si nevrute, invatand unul de la celalalt. Si totusi in 2013, pentru mine a fost un an ingrozitor de greu iar Furtuna a realizat ca desi ii facea placere, trebuie sa faca ceva, sa se regaseasca. Asa ca dupa o excursie superba in apropiere de Targu Mures, am decis sa ne separam drumurile.

Realizand ca acest lucru va insemna ca eu nu voi mai avea cu cine sa ies, stiam ca trebuie sa fac ceva. Trikeul era perfect, dar totusi eram limitat. Nu puteam merge cu viteza si nu puteam urca pante. Daca nu faceam nimic atunci, urma sa imi pierd libertatea. Urma ca universul meu sa se limiteze din nou la cartierul in care locuiesc, un gand cu care nu ma impacam deloc. Stiam ca trebuie sa am un trike mai bun si sa-i pun motor electric. Cautand pe la marii producatori, am descoperit preturi exorbitante si posibilitati limitate de personalizare, de care eu aveam nevoie deoarece nu puteam intinde picioarele incat sa pot merge cu un trike normal. Cu Trets-ul puteam merge pentru ca era facut pentru copii si era mai scurt.

In cautare de solutii, am aflat de Shillex si i-am contactat. Stiind foarte bine ce am nevoie, am plecat la atelierul din Falticeni pentru a vedea trike-urile lor si a discuta posibilitatea de a-mi face unul pe comanda. Le-am spus ce vreau, ce intentii am, ce nevoi am si au fost dispusi sa ma ajute. Dupa multa bataie de cap si cateva luni de munca, am luat eXplorerul in primire. A fost un vis devenit realitate, un trike care imi permitea sa fac orice, nu depindeam de ajutorul nimanui sa merg, puteam sa urc pante, puteam sa merg cu viteza, eram liber!

1391983_10200832431918490_556310739_n

Cu putin inainte sa iau trikeul ma si angajasem la primul job adevarat care m-a reintrodus in societate, mi-a dat un colectiv super misto din care sa fac parte. Jobul combinat cu trikeul m-au schimbat complet, am prins curaj, am inceput sa-mi conturez propria personalitate dupa multi ani, am inceput sa ma indepartez de acea definitie de om in scaun cu rotile si sa reintru intr-o viata cat de cat normala. Ceea ce a urmat in urmatorii 2 ani, de la sfarsitul lui 2013 pana acum a fost absolut incredibil si isi merita propria bucata din poveste!

Va las cu o concluzie personala. Atunci cand nu mai esti definit de o boala si esti doar o persoana ca oricare alta limitata doar fizic, ajungi sa darami barierele, ajungi sa cauti solutii de a trai o viata normala, de a nu te mai limita doar la ceea ce e usor de realizat, ci sa cauti sa faci ceva uimitor. Ideea ca eu nu pot sta in picioare dar pot pedala zeci de kilometri e incredibila! Si totusi, am reusit sa ajung in acest punct din viata mea si caut in continuare sa daram cat mai multe bariere, sa pot trai o viata cat mai independenta in ciuda limitarilor fizice.

In urma cu mai multi ani, am dezvoltat o pasiune pentru Anglia. Fascinatia a aparut observand nationalismul lor si felul in care pretuiesc englezii istoria si traditiile. Dupa cativa ani in care i-am admirat de la distanta, am avut ocazia sa vizitez Londra timp de o saptamana impreuna cu Claudiu, kinetoterapeutul meu si un prieten bun cu care ma cunosc de cativa ani.

Odata ajunsi in Londra, am fost cazati la un cuplu minunat trecuti de varsta pensionarii. Doi oameni minunati, artisti, care au calatorit mult prin lume si care s-au retras intr-o suburbie a Londrei unde suprafata de padure este mai mare decat suprafata de teren pe care s-au construit case. Este incredibil sa te trezesti ziua, sa ai peisajul de mai jos, mai ales avand in vedere ca ajungi in 30 de minute in centrul Londrei cu trenul. Read More

Puteti citi primele 2 parti aici: Story of my life: boys will be boys sau aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni.

Dupa o noapte petrecuta la Fundeni si cateva vizite in ambulatoriu, medicii au decis sa-mi dea un vaccin nou pe piata care a ajutat mult un baiat intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Acest vaccin trebuia sa-l fac de doua ori pe saptamana: o data la spital, cand mergeam si imi faceau si analize, si o data acasa.
Cateva saptamani mai tarziu, vaccinul parea ca isi face efectul. Aveam mai multe zile bune, zile in care aveam forta si energie. Intr-una din acele zile am urcat cele 9 etaje ale spitalului pe scari, fiind coada la lift iar noi ne grabeam.

Cu toate ca vaccinul parea ca aduce o imbunatatire, a inceput sa apara o problema destul de mare: o atrofie musculara rapida. Medicii au considerat ca vaccinul este de vina. L-au oprit si m-au trimis sa fac o biopsie musculara (plina de aventuri) care a iesit normala, neavand nici o problema evidenta. Asa ca am reluat vaccinul si am mers mai departe cu restul medicamentelor in paralel.

In tot acest timp, eu lipseam in fiecare dimineata de marti de la scoala, deoarece era ziua in care trebuia sa merg la spital sa-mi fac analizele si vaccinul. Profesorii de la scoala deja au crezut ca eu mint si au spus colegilor mei sa ma duc sa-i vad, sa se convinga de faptul ca eu chiar lipsesc motivat. Pe masura ce treceau saptamananile, eu eram din ce in ce mai slabit si ajunsesem sa lipsesc si zile intregi de la scoala. Simptomele si-au spus cuvantul… Dupa ce am tras de mine cat am putut, la sfarsitul anului scolar am reusit sa ajung doar la teze. In rest, stateam acasa si mergeam la spital, avand probleme din ce in ce mai mari si eram din ce in ce mai slabit.

La inceputul lui Ianuarie 2005 nu mai puteam merge nesprijinit iar durerile erau din ce in ce mai mari iar atunci am ramas “lipit” de pat. In acea luna a fost ultima oara cand am “umblat”.

A urmat o perioada grea in care eu, copil neastamparat, nu puteam accepta ca nu mai pot face nimic. Ajunsesem complet dependent de oamenii din jurul meu. Am avut zile in care nu puteam duce un pahar cu apa la gura pentru a-mi lua pastilele. Am avut zile cand nu mancam mai mult de un sandvis. Am avut zile cand ma intrebam de ce trebuie sa ma chinui atat de mult, care este scopul, ce urmeaza.
Am inceput sa fac si recuperare: un amestec intre masaj si kinetoterapie. Totusi, nu a avut prea mult efect. Tendoanele de la picioare se scurtau iar eu le puteam intinde din ce in ce mai putin. Parte din problema a fost si ca stateam cu picioarele stranse din cauza durerilor mari.

In toata aceasta perioada, s-a dovedit cine sunt adevaratii prieteni. Multi au plecat, unii s-au mai intors, dar timpul a trecut si pe oamenii care mai veneau in vizita ii puteam numara pe degete.

Tot acest chin a durat 3 ani si jumatate, pana in primavara lui 2008 cand am iesit pentru prima oara din camera si din casa, intr-un scaun cu rotile.

Desi copilaria mea a fost relativ neinteresanta, in martie 2004 a inceput un nou drum in viata mea.

Eram la scoala, in timpul orei de franceza. Desi nu mi-a placut scoala, nu imi placea sa sfidesc regulile sau sa trisez. Asa ca era ciudat ca eu sa stau cu capul pe banca, cu gluga trasa pe cap si sa nu vreau sa scriu cand profesoara ne-a cerut. Dar avand in vedere ca profesorii nu ma placeau, profesoara de franceza credea ca eu “fac fite”. Pana la urma profesoara s-a prins ca e ceva in neregula, a pus mana pe fruntea mea si a observat ca am febra mare. Mi-a spus sa ies din clasa si sa-mi sun parintii sa vina sa ma ia.
Am ajuns la medicul de familie cu simptome de raceala/gripa. Am luat antibiotic o saptamana dar nu s-a schimbat nimic. Asa ca ne-am dus iar la medicul de familie, de data asta aveam 2 articulatii putin inflamate, iar doctorul ne-a trimis la Grigore Alexandrescu “cateva zile, sa faci niste analize”.
Acolo am stat internat 5 saptamani. Ajunsesem faimos, aveam cea mai groasa fisa, dadusem mai mult sange decat aveam in mine si am avut parte de mai multe “differential diagnosis”, ca in House.
Simptomele pe care le aveam, nu indicau clar spre o boala. Aveam doua articulatii inflamate, o tuse uscata persistenta, puseuri de febra mare iar numarul leucocitelor oscila de la 3.000, la 20.000. In prima faza, mi-au dat cortizon si anti-inflamatoare ca sa tina simptomele sub control. Dupa aceea au inceput testele si tratamentele: mi-au luat sange de peste douazeci de ori, mi-au facut sapte sau opt radiografii pulmonare, chiar si o biopsie (cred ca de maduva osoasa). Printre diagnosticele presupuse: lupus (it’s never lupus!), borelia (un fel de lyme disease), artrita, viermi la stomac si alte cateva. Prea multe sa le retin pe toate.
Au fost 5 saptamani grele in care am fost petrecut doar 2 nopti acasa, am vazut cui ii pasa de mine, chiar si impinsi de la spate (de A. care e in poza din articolul anterior) si cat de importanta e familia.
Desigur, fiind copil, am facut si cateva prostioare. Am reusit chiar sa-l supar putin pe directorul spitalului. Dar nu am stricat nimic!
Totusi in acel spital am invatat cateva lucruri foarte importante. Cortizonul este extrem de periculos daca doctorii nu stiu anumite lucruri. La Grigore Alexandrescu am aflat ce poate face sodiul unui organism plin de cortizon. Sodiul face ca apa sa ramana in tesuturi. Persoana ajunge sa se umfle din ce in ce mai rau si chiar sa aibe efecte secundare mai grave, asa cum am descoperit la copiii din spitalul Fundeni.
Ce a fost mai urat, a fost faptul ca doctorii nu au stiut sa-mi dozeze cortizonul. Ei au incercat sa mi-l scoata dar se pare ca nu stiau prea bine cum. Daca scazi doza de cortizon prea brusc, apare recidiva. In cazul meu, reveneau simptomele cu si mai multa putere iar din cauza asta, trebuiau sa creasca doza la loc. Daca erau mai priceputi doctorii, poate nu stateam chiar 5 saptamani.
Pana la urma m-au trimis acasa cu un diagnostic scris cu creionul: poliartrita reumatoida juvenila, posibil pe fond colagenic, iar tratamentul era doar pentru simptome.
Evident ca am cautat solutii si in alta parte, si am ajuns la Fundeni.